Moartea ca lecție de viață

(Predică la duminica a 24-a după Rusalii – Învierea fiicei lui Iair)

După ce vincecă pe cei doi demonizați din ținutul Gadarenilor, sau Gherghesenilor, Iisus traversează din nou Marea Galileii și Îl găsim într-un sat, înconjurat de mulțime. Aceeași mulțime în care se aflau, deopotrivă, unii credincioși, alții sceptici, iar alții, pur și simplu, curioși.

Auzind de prezența Lui acolo, un om pe nume Iair, care era mai marele sinagogii din localitate, se apropie de Iisus și îi spune cazul său: avea o singură fiică, de doisprezece ani, iar aceasta era pe moarte. O situație dureroasă pentru orice tată, să își vadă copilul murind sub ochii lui și să nu poată face nimic. El îl roagă pe Mântuitorul – și ne putem imagina lacrimile din ochii lui – să vină în casa lui și să îi scape copila de la moarte.

Hristos pornește numaidecât spre casa lui Iair și mulțimea după El. În această mulțime se afla și o femeie cu o boală femeiască, o scurgere de sânge, care dura de nu mai puțin de doisprezece ani. Ea încercase la mulți medici, unde cheltuise sume importante de bani, dar fără să primească alinare. Această femeie a profitat de îmbulzeala creată în jurul lui Hristos s-a atins discret de poala hainei Lui, căci nu voia să fie văzută sau simțită.

Femeia se simțea rușinată cu suferința ei. Era o boală femeiască, ce nu îi dădea voie să intre nici măcar în biserică, conform legii lui Moise. Prin urmare, femeia nu mai intrase în biserică de doisprezece ani. De aceea nu a îndrăznit să se ducă direct la Hristos. Se gândea că se va atinge de El, fără știrea Lui, va lua vindecare și va dispărea apoi în mulțime la fel de anonimă cum venise.

Femeia s-a atins doar de poala hainei lui Hristos. În Evanghelia paralelă de la Marcu ni se arată și cum gândea femeia: „Să mă ating doar de poala hainei Lui și știu că mă voi vindeca”. Știa că nu e nevoie să Îl oprească pe Hristos din drumul Lui, să Îl facă atent, să se ocupe de ea în mod special, ci e suficient să treacă El pe acolo. La fel ca femeia canaaneancă, ce s-ar fi mulțumit și cu fărâmiturile căzute de la masa stăpânilor.

Avem aici un exemplu de smerenie. În Faptele Apostolilor, vedem cum mulți bolnavi se gândeau că e suficient să treacă numai umbra lui Petru și se vor vindeca.

În mulțimea aceea, nu puțini se atingeau de Hristos. Oamenii se îmbulzeau, încât, atunci când El întreabă: „Cine s-a atins de Mine?” ucenicii Îi spun, oarecum încurcați: „Lumea Te îmbulzește și Tu mai întrebi cine te-a atins?”. Dar numai la această femeie sărmană, Hristos a simțit puterea care a ieșit din El și a vindecat-o. Numai ea a avut credința necesară.

Iată de ce, Mântuitorul nu a lăsat-o să plece înainte de a-i lăuda credința în public, în fața tuturor. El îi spune acele cuvinte extraordinar de frumoase și care se repetă de multe ori în Evanghelii:

Primul este îndrăzneala: „Îndrăznește, fiică”. O îndeamnă și, prin ea, ne îndeamnă și pe noi, la îndrăzneală. De câte ori nu a spus El în Evanghelii cuvintele acestea: îndrăznește, îndrăzniți.

Al doilea este credința: „Credința ta te-a mântuit.”
Ne cheamă Dumnezeu la credința cu îndrăzneală, sau, dacă vreți, la îndrăzneala ce izvorăște din credință.

Al treilea cuvânt cheie al evangheliei: pacea. Rezultatul îndrăznelii din credință este pacea. „Mergi în pace”, spune Domnul. Având credință și îndrăzneală, primim pacea.

Ce ne învață această atitudine smerită a femeii? Să nu cerem de la Dumnezeu tratament preferențial, să nu ne considerăm mai merituoși decât alți oameni când cerem ajutorul Lui. Să avem inima smerită. Ca acea femeie bătrână pe care am întâlnit-o demult pe treptele unei biserici, și care se ruga să îi dea Dumnezeu măcar cel mai modest loc din în Rai, „după ușă, unde ține Maica Domnului mătura”.

Când Iair s-a întors acasă, cei ai casei i-au spus să nu-L mai deranjeze pe Învățătorul, că fiica lui a murit. Gata, nu mai e nimic de făcut. Și în viață găsim fie oameni, fie împrejurări care vor să ne tragă înapoi în credința noastră și încearcă să ne demoralizeze. La ce bun să mai crezi? Viața e grea, lumea e rea, etc. Pentru ce să te zbați să fii bun când lumea din jurul tău e așa cum e. Și altele ca acestea. Lacebunita, această „boală” modernă.

Femeia fusese cea care L-a întârziat pr Mântuitorul, chiar și pentru câteva minute. Iar între timp, fetița murise. Hristos, însă, îi spune lui Iair să nu se teamă, ci să aibă credință. Cei din anturajul lui Iair, poate chiar cei din familia lui, L-au luat în râs pe Hristos când le-a spus că fetița „nu a murit, ci doarme”. Auzi la el, păreau să zică aceia, noi știm că a murit, nu mișcă, nu respiră și El spune că doarme. Mântuitorul nu se referea la somnul biologic, al omului obosit, ci voia să îi facă să înțeleagă că moartea e ca un somn din care ne vom trezi cândva, că moartea nu e finalul existenței noastre ca ființe umane create de El.

După ce a înviat-o pe fetiță, Mântuitorul cere părinților ei să îi dea să mănânce. Nu întâmplător a făcut asta. A vrut să le arate celor îndoielnici că învierea fusese reală. Că fetița pe care o vedeau în fața lor nu este o nălucă. Un om sănătos are poftă de mâncare, iar fetița era nu doar vie, ci și sănătoasă, vindecată de boala de care suferise și care îi provocase moartea.

În biserică, pentru a-i pomeni la ectenii ori la slujba parastasului pe cei trecuți din viața aceasta, noi nu folosim cuvântul „morți”, ci „adormiți”. Ne rugăm pentru „sufletul adormitului robului lui Dumnezeu…”, sau „adormiții robii lui Dumnezeu”, dacă sunt mai mulți. Nu folosim cuvântul „morți”, ci cel mult „răposați”, care vine de la „repausați”, în repaus, în așteptare. Moartea nu e finală, e doar o trecere, ca și somnul unui om adormit, e temporar, până când se va trezi din nou.

Pentru credincioși, moartea practic nu există. De aceea, creștinii nu trăiesc în această angoasă existențială dată de credința că moartea ar fi sfârșitul existenței, că nu ar mai exista nimic după ea. Noi avem garanția Învierii lui Hristos, și prin ea, a propriei noastre învieri. De aceea la noi la ortodocși și mai ales la noi la români, cultul morților este atât de dezvoltat, pentru că noi credem că moartea nu e decât o etapă.

Am văzut mai demult un documentar realizat de televiziunea CBC la Muntele Athos. Din vorbă în vorbă, despre condiția monahului, un părinte de origine americană i-a spus reporterului cum, cu un an în urmă, a primit din țara lui de origine vestea că tatăl lui era pe moarte, iar rudele îl chemau să fie de față. Și v-ați dus ? Nu, nu m-am dus, a răspuns părintele. De ce ? Pentru că știu că ne vom reîntâlni la învierea de obște. S-a rugat pentru sufletul lui și i-a făcut pomenirile după obicei, dar nu s-a dus la căpătâiul muribundului.

Goethe spunea: „Cu o moarte toți suntem datori”. De aceea noi credincioșii nu ne rugăm la Dumnezeu să nu murim niciodată, ci ne rugăm pentru ca Dumnezeu să dea un sfârșit creștinesc vieții noastre și răspuns bine primit la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, cum spunem la ectenia de cereri.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s